În 1926, când străbunicul meu a cumpărat casa în care locuim astăzi nu era nici un nuc în grădină . După câţiva ani, bunicul şi bunica, proaspăt căsătoriţi, s-au stabilit şi au locuit împreună cu străbunicii mei, căci aşa era pe atunci : băiatul din familie rămânea de obicei în casa părinţilor, preluând şi mica afacere, în timp ce fetele se măritau şi plecau la casele lor, de obicei date ca zestre.
În 1937, la naşterea mamei mele, bunicul a plantat un nuc . Mama, cunoscând acest amănunt, precum şi superstiţiile care învăluiau nucii într-o aură de supranatural şi predestinare, a fost convinsă că viaţa bunicului meu şi viaţa arborelui magnific sunt definitiv legate, şi că vor fi umăr la umăr, până la capăt; şi că nucul va cădea de la sine la sfârşitul vieţii lui.
Nu a fost aşa. Nucul a căzut, într-adevăr, transformând aproape toată grădina într-un dâmb, atât de întinse şi de ramificate îi erau rădăcinile, dar lucrul s-a petrecut cu câteva zile înainte de moartea tatălui meu, marcând în plus tragedia familiei noastre. Nu s-a prăbuşit peste casă, a rupt doar gardul către stradă şi n-a rănit pe nimeni , pentru că era noapte şi strada era pustie.
Au trecut nişte ani, si, într-o zi, a răsărit din senin un pui de nuc, la doar câţiva paşi de locul unde fusese cel bătrân. Între timp, cea de-a treia generaţie se mutase în casă, ba chiar apăruse şi a patra generaţie, în pantaloni scurţi, bătând mingea prin curte.
Când am reparat şi am consolidat casa veche, un nene suit pe-un utilaj care venise să încarce molozul rămas în urma lucrărilor, ne-a propus să taie nucul cel tânăr, că altfel nu poate el să facă manevre prin grădină.
Ne-am uitat la el încremeniţi, de parcă-ar fi fost extraterestru şi ar fi dorit să ne omoare o rudă apropiată.
Comentarii