În locul de unde cineva a plecat
aerul ezită să se mai adune, domol,
așa că se apleacă pe fostul contur, încordat
recompunând desenul unei umbre în gol
ca o ocniță de forma celui care era
nișă în cer, prin care mâna intră ușor
siluetă iubită a unei iluzii de catifea
hotar între aici și acolo, tremurător,
pe care nu pot să-l pipăi și să-l jelesc
deși e chircit în cuibul memoriei mele
rană adâncă, în care apele sângelui cresc,
maree etern legănată numai de stele...
Dar, uneori, în cămașa de aer adorm neștiută
ca-ntr-un trup nou, fericit și lipsit de păcat
căci umplând golul, las afară lumea pierdută,
și-i visez visele celui care-a plecat.
24 iulie 2019
Comentarii