și-mi spuse: „Vinde-mi mie sufletul tău”!
(în jur se nășteau numai nămeți și ceruri fără culoare
în care demult nu mai era Dumnezeu)
Avea chip de om, îmbătrânit și hidos,
blana-i cea neagră era numai noduri și câlți
iar vârsta-i săpase pe gât coliere de os.
Doar ochii... ochii-i luceau ca apa prin bălți.
„Vinde-mi sufletul, te rog... uite, până departe
vezi că e numai iarnă și numai pustiu
însă-n lăuntrul tău e-o pădure ferită de moarte
cu izvor și cu fiare și un crâng încă viu...
lasă-mă să ajung acolo acum, la sfârșit.”
Am întins mâna... Cu răsuflarea tăiată
el a băut din căuș sufletul meu răsucit
ca o frunză arsă de ger. Și deodată,
mi s-a lăsat în adânc un frig nemaiștiut.
Am închis ochii și am zărit, în cascadă,
pădurea pustiită, izvorul înghețat, crângul mut
și cerbul cel negru bezmetic umblând prin zăpadă...
30 mai 2025
Comentarii