Oștile, față în față, cu câmpul arid între ele...
Cetățile- bine-ntărite , bărbații-n armurile grele. Smintiții, rânjind pe-apucate, se plimbă pe marginea lumii
și caii, în spume albastre, vestesc începutul furtunii.
Căci toată lumea așteaptă, un gest, un semn, o pornire,
încovoiată deasupra, amiaza se-ntinde, subțire...
................................................................
O mie de ani au trecut...
iarba deasă
de-o mie de ori a crescut
pe câmpul cu trup de mătasă...
Dar lupta nu a-nceput...
Soldații sunt mici grămăjoare
de pulbere albă și scrum...
caii – schelete frumoase
nebunii ? – mai umblă și-acum...
Iar liniștea mare se-așterne pe cortul de luptă, fanat -
mâna rămâne în aer, o mie de ani, la palat...
Și obosit ca de moarte, în jilțul lui cel bătrân
regele uită-un mileniu că peste TIMP e stăpân
și simte pustiul, că-l arde, pe buze, ca o rugină
Căci regele alb o iubește , în taină, pe neagra regină...
( 21 FEBRUARIE 2018) foto Victoria Ivanova
Comentarii