Peste hău, leagănul său împletit
pe-o bretea
dintr-o tijă de floare
rămăsese agățat de o stea
din cerul de sus, mărginit,
în timp ce femeia se legăna
ca o lucire deasupra abisului, stăruitoare.
Și se tot gândea...
Căci jos era mai frumos decât acolo unde ea sta...
Adică erau nouri din care creșteau sângerii mușcate,
și torente de fluturi, și coridoare
cu firide de frig, întortocheate
pe unde chiar moartea, dezorientată,
se rătăcea.
Erau case crăpate
unde trăiseră oameni, odată,
unduioși și ei, ca apa din ochiul de baltă
clipocind ușor peste iarba înaltă
a unor amintiri aproape șterse.
Erau străzi nesfârșite, pavate
și erau poteci pe care, tânără, ea iubise și merse.
Acolo era lumea neștiută a sa
iar cerul de jos, de astă dată, o aștepta.
15 martie 2024
Comentarii