în lacul lui cel mic, ca-ntr-un hamac de apă.
Numai că, de la o vreme, înainte de răsărit
apa-l strângea ca o cămașă prea mică
și părea să nu-l mai încapă,
iar aerul sidefiu, pe care-l adunase, avid,
se lichefia... se prefăcea în acid.
Nu mai putea să-l respire. Îi era frică.
Părea ca atunci, demult, când ieșise din matca fierbând.
Era scris să facă, din nou, imposibilul drum
dar în răspăr trebuia să-l străbată, de-acum.
urcând, ca pe stânci, pe stelele albe, la rând...
Venise timpul, însă peștele de argint nu știa.
Venise timpul: Oceanul cel Mare îl aștepta...
30 martie 2026
Comentarii