Atât de bătrân meșterul ajunsese...
În palma lui, însă, pământul era viu și scâncea
iar sângele olarului îi dădea argilei, tot mai adese
năluciri din aburul lui de catifea...
Însă nu coaja de lut, oarecare, era rodul promis
la finalul acelei nesfârșite zbateri fertile,
ci, ceea ce, într-o tainiță, olarul ținea bine închis:
conturul de aer la care lucra de-ani de zile...
Știa omul că-ntr-o noapte, dintr-o vară mai fericită,
în căușul unui vas despre care nu va vorbi nimănui
el va așeza forma de aer, desăvârșită
și-o va culca în lutul proaspăt, gălbui...
O amforă -doar atâta avea să rămână, pentru o viața întreagă.
Și numai aceea o să aibă suflet și-o să-nțeleagă...
30 august 2026
Comentarii