Pot să dorm de-acum, liniștită, în ea?
Și mă pot ghemui în timpul ei spiralat, desfăcându-se greu,
cuibărită strâns, ca-ntr-o găoace de ceață joasă și nea?
Mi-am construit crisalida, în jurul meu , cu răbdare,
din ipsos cald , rămurele și pietre cu gust de nisip...
însă acum broderia se-ntinde pe osatura de sare
iar ferestruicile-i strâmbe mi se-nchid, ermetic, pe chip...
Și cât de forțat pot să-ncap în corsetul deja împietrit
și cum mai pot să mă mai strecor după aceea-n afară
dacă-nvelișul ia forma exactă a somnului nedormit
și se face menghină peste-ncheieturile care-ncep să mă doară?
Ghiocul pe care, pe vremuri , l-aș fi crescut în adâncul meu și atât...
devine mulajul strâmt - exoschelet și monstruos labirint-
care cu degete reci se întinde pe umeri, pe gât,
care în piele-nflorește – filigran de otravă... Otravă și-argint.
(13 aprilie 2018 - Fotografie Camelia Baican)
Comentarii