LICORNĂ RĂNITĂ

În deschiderea ușii stătea licorna, luminând ca o stea...
-„Licornă frumoasă, picioarele tale sunt rană, sunt arse... cine te-a prins?”
Îndată ea mi-a răspuns ca și când dintotdeauna mă cunoștea:
-„Am stat în acid mult, mult de tot, până când m-am deprins...”


-„Dar cum o să ajungi, atât de rănită, în grădina de-apoi
și cine o să-ți grijească descărnatele membre –tăciuni?
-„Voi ajunge cu oasele cele negre oblojite de lună și ploi,
stăpâna mea, nu-i chiar atât de greu să călătorești între lumi...


și, poate că voi undui, la sfârșit, un șarpe alburiu și tăcut
prin verdele câmpiei care încă nu mă iubește
cu coama revărsată peste tot timpul care-a trecut
prinsă în colții de iarbă , ca într-un clește...”


Și a plecat, târându-se-n în genunchi... și-am știut, îngrozită,
că nu va ajunge nicicând și că vânată-n câmpie va fi
- un șarpe bizar cu o coamă bogată, de nori , risipită
și-un corn sidefiu crescut absurd între ochii-azurii ...


( pictură: Stefan Câlția Călătoria inorogului de piatră)