O salcie plângătoare înfiptă în munte
în carnea lui de piatră, fără apă crescând ...
Ce-aș putea să vă spun... restul sunt doar amănunte...
mâhnirea-i acolo și puteți s-o atingeți oricând.
Pun mâna pe rădăcinile crescute-n afară
- oase contorsionate de pe care pielea s-a dus -
și mă gândesc că mângâierea stângace e încă-o povară
căci nu știu dacă va supraviețui până la următorul apus.
O salcie plângătoare ce n-a văzut fluviul curgând
și nu știe cum arată malul de lut, nici mâlul strâns,
și-n care mai licărește un fir de sevă, plăpând...
..............................................................................................
O salcie imposibilă, hrănindu-se cu lacrimile pe care le-a plâns.
(10 aprilie 2018)
Comentarii
Probabil este vina mea că în spatele cuvintelor văd imagini, dar pentru mine această elegie este un tablou care emană o tristețe ireală. Văd destinul care te duce în situații imposibile, departe de lumea căreia îi aparții, percep fragilitatea existenței, dar și suferința ca sursă, izvor al supraviețuirii.
Minunată realizare! M-a impresionat profund. Felicitări!
George Dinu