deși poeme noi ningeau peste tot, în jur, în furtună.
„Spui că nu poți și totuși ... uită-te spre apus...
Cum îmi poți explica această zăpadă nebună?”
„Pe-acelea nu le scriu eu... ci se nasc de la sine
și aparțin unui om pe care nu-l văd și nu-l știu.
E cineva care se pricepe mai bine,
și care le visează noaptea, târziu...
Cineva purtând, elegant și cu nepăsare,
desenul rănilor neînchise din mine
ca pe o haină de sărbătoare
sau ca pe-o armură ce i se cuvine...
Cineva care nu e și niciodată n-a fost
suficient de real pentru a se desprinde ușor
din narcoza acelui somn–adăpost
sau din îmbrățișarea acelui decor !”
....................................................................
Și cum pentru acestea n-am fost iertată
eu n-am mai încercat altă dată...
ci am rămas până-n ziua de-apoi
pe hotarul îngust, epuizată aproape...
pe când zăpada poemelor noi
mi se-aprindea, trufașă, pe pleoape.
Dar fiindcă n-am fost, n-am fost iertată
eu n-am mai încercat niciodată....
11 aprilie 2019
Comentarii