crispat, ținându-l cu mâinile-amândouă
și nu-nțelegeam de ce i se pare atâta de greu-
doar povara lui era făcută numai din aer și rouă...
Ducea sufletul meu ca pe-un rănit de război,
mergea aplecat în față... respira cenușa ningând
și cred că nu-și mai amintea deloc calea-napoi
căci se oprea la răscruci și ezita, când și când...
Aș fi vrut să-l opresc și să-i iau din spinare
sufletul meu ghemuit ca un melc fumuriu
dar am văzut că sunt una... și semnele exterioare,
sudurile... erau toate acolo. Așa că era prea târziu...
Îl vedeam. Căra în spate sufletul meu
și-avea să îl ducă de-acuma, pe umeri, mereu.
27 aprilie 2019, foto Roberto Kusterle
Comentarii