Și-au fost tot mai puține dimineți
în odăița aceea a mea în schimb s-au înmulțit nopțile smălțuite, brumate,
înserările neînserate
și apusurile de catifea...
S-a îndesit negura ...
aburi lipicioși, ca de ceară
au năpădit, neopriți, ferestruicile joase
iar ciucuri mari de gheață pe crăpatele oase
au înflorit, brusc, în afară...
și mucegaiuri solemne, buchete,
s-au deznodat pe podele
pe când țurțuri străvezii, în spirală,
au crescut în tăcerea totală
prin palmele mele.
Căci țintuită eram, prizonieră,
conștientă și nepământeană
fără să pot deschide ușa ferecată în sine
dinăuntrul odăii construite de mine
în cutia craniană.
...construită din fâșii de timp și de viață
într-o foarte,
foarte îndepărtată dimineață.
2 mai 2019 , fotografie Saul Leiter
Comentarii