Planeta lor e mică, învelită într-un văl alburiu.
Ei cred că grădina secretă e-un continent fericit
și gardul de scânduri e singura zare pe care o știu.
Iar eu sunt sora lor, adunată într-o chilie și atât,
cu o singură fereastră și-o candelă veche, de-argint,
acolo aș vrea, uneori, să-mi țină cineva de urât
altfel nu pot să dorm... nici să visez... nici să simt...
Eu sunt sora melcilor... sora lor captivă acum
într-un timp mai îngust decât crevasa unui rid
și ca o lacrimă umplu jgheabul acela de fum
lăsându-mă-n voia narcozei care mă urcă pe zid.
Căci melcii nu știu prea multe. Li se pare normal
ca timpul lor vâscos să se miște greoi
în spirala unei cochilii dintr-un material ideal
și să se arcuiască, de multe ori, obosit, înapoi...
21 mai 2019, foto Saul Leiter
Comentarii