în mijlocul apelor clipocind adormit,
casa stătea pe o palmă de lut netezit
și nimic în jur nu era trist sau urât.
O casă... doar o casă, într-un univers prăbușit.
Ai fi putut ajunge acolo oricând
deși lacul în spirală vedeai cum se pierde
iar unda rotitoare părea o pâlnie verde
căci casa era sorbită undeva, jos de tot, în adânc.
Ai fi putut ajunge, cine știe? numai în gând...
Acolo eram. În încăperea cu cheie
din căușul de apă, bine ascuns,
lângă fereastra deschisă îndeajuns
cât să văd dacă sosește cineva pe alee
Acolo stăteam- liană crispată, femeie.
Iar de jur împrejur, ca o vrajă bătrână
lacul pulsa, legănat, în volute de vis
măsurând timpul meu nedecis
înfășurat ca un șarpe pe mână.
Dar întineream – săptămână cu săptămână...
Și-ai fi putut să vii prea târziu, în amurgul blajin
depășind, tulburat, bolta de viță
cu frunze uscate și struguri albaștri, de vin, și-atunci ai fi găsit în casă o fetiță
de care sufletul tău să-și mai amintească puțin.
31 mai 2019
Comentarii