Călcam pe pașii mei, mergând cu spatele, ca și cum
n-ar mai fi fost poteci ferme pe pământ, ca odată...
Căci numai bucăți de coridoare și fragmente de drum
mai rămăseseră din lumea mea minunată.
Dar eu voiam să mă-ntorc... fiecare gest -o secundă
săpată-n nisipul memoriei, mișcător și flămând
și fiecare pas se făcea zvâcnire de undă,
întinsă peste lume, în cercuri concentrice, tremurând.
Aveam o stea pe frunte- cam cât un bob de zăpadă
din ziua în care-mplinisem șaptesprezece ani
uneori mă durea- floare de cui încrustată,
luminând drumul pierdut printre târșuri și bolovani.
Aveam pe frunte o stea –vie și necesară
ca să nu greșesc cumva și să nu calc în gol
în pustietatea încremenită și selenară,
pe cărarea de-ntoarcere fără nici un ocol.
.............................................................................
Mergeam cu spatele, luminând golul din față, prelung
și nu știam ce m-așteaptă
acolo unde voiam, înțeleaptă,
atât de mult, să ajung.
13 iunie 2019
Comentarii