și făceau lac cu apă bună de băut, fără gust,
unde vedeam cum vin să se-adape turmele cenușii
traversând drumul dintre AICI și ACOLO, foarte îngust.
Trebuia să plâng mai mult. Pleoapele mele purtau vina
căci păreau croite dintr-un material rărit, albicios
iar lacrimile țâșneau neobosite prin etamina
acelui țesut și-și căutau, împletite, drumul frumos...
Dar trebuia să plâng mai cu spor. Eram stăpâna captivă
a acestei bogății adunate-ntre maluri.
O! fără mine, celestele turme ar fi pierit în derivă
și iarba n-ar mai fi crescut niciodată pe dealuri.
Însă nimeni nu mă vedea și nu știa toate-acestea
ci vântul se unduia peste apa mai clară ca foaia de geam
iar constelații treceau pe deasupra, spunându-și povestea.
Eu eram în adâncul lacului , încrustată... Plângeam...
15 iunie 2019
Comentarii