Înnebunise timpul și se târa îndărăt
astfel că până la amiază mai erau vreo două-trei zile...
Ședeam în dimineață imobilă, muream de urât
și orele se-nghesuiau în coastele mele, ostile.
Muream de urât, cum vă spun... de însingurare, de lipsă,
drămuiam minutele lungi ca pe niște șopârle de fum.
Soarele se-ngropase într-un sorb cenușiu, de eclipsă
și nu mai știam diferența între „cândva” și „acum”,
ci totul devenea numai și numai TRECUT, pe măsură
ce depărtarea creștea ca o umbră din zale, letală,
adâncind cicatricea schițată pe vechea arsură
și ascunsă sub zugrăveala perfectă, cu atâta migală.
Murisem de urât, vă spun... sau, de fapt, nu-mi amintesc
dacă nu cumva eram încă vie.
Însă din pricina acestui detaliu lumesc
tot ce-ar fi putut fi nu avea cum să mai fie...
31 august 2019, ilustrație Roberto De Mitri
Comentarii