Într-un târziu am ajuns... mai era încă lumină.
Dar sufletul meu a rămas pe dinafară
-luminare de ceară-
și nimeni nu l-a văzut...
Atât că dincolo de zid era o grădină,
și iarba, numai iarba de-acolo m-a cunoscut.
Întorcând către mine ochii ei pieziși de mătasă
ca niște degete văzătoare, pipăindu-mi umbra sfioasă
m-a chemat, îmblânzită, să trec prin cătușa de piatră
ca în cercul închis să aflu, în final, ce m-așteaptă.
Și-aș fi trecut...căci numai abur am fost
dintr-o dată
dar sufletul meu nu știa pe de rost
brățara de piatră, zidită frumos, cum s-o străbată.
Ci vedea DINCOLO doar o fântână secată
cu iarba bogată,
întoarsă-năuntru, ca o spirală
de argint viu, într-o unduire egală.
Doar atât ... o imposibilă fântână
unde imaginea mea n-avea cum să alunece,
să fumege,
să se-ntunece
și apoi obosită, la sfârșit, să rămână.
3 august 2019 , fotografie Noell Oszvald
Comentarii