croită din douăzeci și patru de ore egale
știam cum se face...căci n-ai cum să nu știi
când orele-cuburi sunt doar ale tale.
Dar n-aș fi putut să zidesc numai nopți- parcă
făcusem asta cândva... însă ieșeau înclinate.
Era pe vremea când locuiam într-o barcă
legănată de apele Styxului, poate...
Din vremea aceea când eram melc
și-mi încropeam cochilii de stele
crezând că până la urmă, dacă aștept
aș putea ieși ca o lepidopteră din ele
fără trupul inform, greoi și pătat
lăsând pe frunze urma lui argintie
ci doar frumusețea zveltă și fără păcat
a celei ce se-nalță și vrea să mai fie
candelă blândă clătinată-n petale
pentru cât mai are, pentru încă o zi
pentru cele douăzeci și patru de ore egale
din povestea pe care-ar putea-o zidi ...
17 septembrie 2019
Comentarii