MOTTO: Ludwig van Beethoven e surd ca o lacrimă...
...................................................... M-a trezit din somn muzica sfâșiată, eternă...
mijea, parcă, în adânc, clipocea sub podele
dar mi-am pipăit inima rezemată pe pernă
și muzica era chiar acolo, sub coastele mele!
Ghemuită în căușul zguduit de cvartete
eram un fetus bătrân, ce n-a mai vrut să se nască
în timp ce sunetul se cățăra pe perete-
mătase fluidă -licoare domnească
de DINCOLO venit, pentru mine anume
săpând șanțuri albe în oasele grele
mă separa, pentru NICĂIEREA, de lume
întinzându-se, tatuat, pe sub piele...
Căci șiroia -ploaie din interior în afară
lichid amniotic, armură de apă...
până când muzica pură lua forma amară
a trupului meu, ca un mulaj verde, de ceară.
Și abia atunci, cu genunchii la gură -flacără udă-
am fost auzul celui ce nu mai putea să audă.
eram un fetus bătrân, ce n-a mai vrut să se nască
în timp ce sunetul se cățăra pe perete-
mătase fluidă -licoare domnească
de DINCOLO venit, pentru mine anume
săpând șanțuri albe în oasele grele
mă separa, pentru NICĂIEREA, de lume
întinzându-se, tatuat, pe sub piele...
Căci șiroia -ploaie din interior în afară
lichid amniotic, armură de apă...
până când muzica pură lua forma amară
a trupului meu, ca un mulaj verde, de ceară.
Și abia atunci, cu genunchii la gură -flacără udă-
am fost auzul celui ce nu mai putea să audă.
3 decembrie 2019
Comentarii