Orașele-mi sunt pustii,
cetățile-mi sângerează, învinse căile pe care s-a mers
se-nchid, astupate cu lavă,
fântânile bolborosesc
într-o limbă bolnavă
și focurile, toate focurile mele,
sunt stinse.
Poduri nu mai avem...
s-au desfăcut pe-ndelete
în elemente de bază-
piatră, nisip și tămâie
căci pe spinarea lor delicată
n-avea cine să suie
când nu mai leagă decât nimic de nimic-
doar schelete...
Iar pietrele mustesc de apă.
Au devenit moi
ca niște vietăți acvatice relative,
greșite
și ezit pe suprafețele lor
sclivisite...
Căci, oriunde aș merge, mă îndrept ÎNAPOI...
5 decembrie 2019
Comentarii