Așa eram. Întinsă pe spate
cu mâinile în lături, perfectă,
adăugată pe suprafața apei
ca o insectă
căreia zbaterea îi e deja peste poate.
Perfectă, exact cum v-am spus.
Lunecam, pe sub stele, cu fața în sus.
Căci de pe-acum făceam parte
din caleidoscopul ceții eterne
-jumătate în viață, jumătate în moarte-
și vedeam cum apa, departe,
se cerne
către cele două dunărici fermecate...
Spre ele mă duceam, întinsă pe spate.
Dar deodată am zărit, în apă înfipt
înecatul cu degete lungi,
transparente și mișcătoare,
ca niște alge de mare
unse cu rășină de eucalipt...
„...până la mine, până la mine n-ai vrea tu să ajungi?”
Trupul său sidefiu împrăștia o blândă lumină
și buzele-i erau rotunjite a întrebare:
„...până-n adânc, până-n adânc n-ai vrea tu să ajungi?
să încerci să ai grijă de mine, poți oare?”
Dar eu am trecut mai departe și am tăcut,
imponderabilă, nepăsătoare,
plută de carne și suflet pierdut
îndreptându-mă deja către marea cea mare...
7 decembrie 2021
Comentarii