„Hai, vino să-ți arăt ce n-ai mai văzut...”
mi-a spus
și am fugit ținându-ne de mână
în sus
către dealurile unde nu era nicio fântână.
(...asta era înainte ca lumea să fi început)
Acolo, la înălțime, totul ardea... cu flăcări grăbite
și de-o nepăsare bizară
iar orizontul se făcuse luminare de ceară...
Pe negândite,
se-aprindeau, pe rând, copacii și ierbile rele
întinzându-se, cu pale înalte,
ca niște flamuri, către celelalte
universuri, nenăscute nici ele,
iar totul era de-o neverosimilă veselie
ca o petrecere.
Parcă nici nu mai eram acolo,
pe strâmta fâșie,
sau eram doar în trecere.
„Ce se întâmplă? ce?” am șoptit
și chiar atunci, ca o minge,
o flacără sferică s-a desprins de zenit,
din dunga de foc, ruginie,
cea care se vedea și nu putea să fie...
Doar că mi-a alunecat, ucigător, pe laringe.
Și de atunci cred că n-am mai vorbit.
23 martie 2022
Comentarii