cu ochiul albastru, lucios
țintindu-mi pieptul învelit în vestminte bogate
mă măsoară cu o blândețe peste poate
de sus până jos.
Iată fiara.
Eu văd că nu-i taurul purpuriu, cel pe care-l aștept
în timp ce-mi pun pe umăr înfloratul cașmir
căci pe fruntea lui, între ochii distanțați, de safir
răsare hipnotic un singur corn de ivoriu,
ironic și drept.
(ce absurd accesoriu!)
Iar săbiile, lăncile mele... ca fire de iarbă
se rup și se desfac în fâșii
făcându-se spirale moi, ruginii.
și nici sângele nu vrea să mai fiarbă
nici brațul nu se-ncumetă să lovească
ci, atins de-o sfială lumească
se retrage fără să lupte, docil...
În timp ce unicornul cu ochi de copil,
(„...nu, fiara asta n-are cum să existe, eu știu...”
îmi trece prin minte)
împodobit cu panglici, cu stele
și bogate mărgele
merge trufaș înainte
despicând pe-ndelete
și cu sete
(„...nu, fiara asta n-are cum să existe, eu știu...”)
trupul meu tremurând, încă viu.
19 noiembrie 2022
Comentarii