Un cimitir de copaci se vedea pe deal
-căci toți erau de piatră și aveau nume- iar printre ei iarba creștea, inegal,
desprinsă de lume...
Era acolo, vă spun,
un cimitir de arbori osificați,
schelete sprijinind negura bogată
și atârnată
postum
deasupra lor, ca o pecete.
În sicrie de aer fuseseră puși deîndată
fără luminare, fără bocet și fără petrecere
ca niște bărbați
omorâți la-ntâmplare...
(de-o mână neștiută, oarecare...)
Oh! Ce tragedii se petrec departe de viețile noastre...
Numai că uneori, în nopțile cu lună rotată
copacii de piatră aveau o transparență neașteptată
de puteam să le număr inelele, ca niște coaste
concentrice, îngropate-n falduri de granit...
Înduioșată, porneam să-i jelesc:
„Doamne, cât de tineri, cât de devreme-au murit!”
Și-abia atunci căpătau un contur blând, omenesc...
10 decembrie 2022
(fotografie de Misha Gordin)
Comentarii