„O!” spuse vulpea cu ochi migdalați
„...eu capcana aceasta am cunoscut-o demult...
de aceea acum, când vântul suflă bogat
prin cătușa de marmură, pot să ascult
cum osul mi se face fluier... și-ndepărtați,
frații mei se opresc din vânat...
De-a pururea și-o noapte
dinții mei ascuțiți au tot ros,
răbdători
inelul ei de piatră cu vine roșcate
până când am rotunjit-o frumos
și-am subțiat-o la jumătate-
și-am făcut-o brățară de nori.
Însă degeaba, s-o rup... nu se poate...”
...................................................
De atunci, tot vorbesc unii
că, adeseori,
dincolo de Cetate,
vulpile celelalte se opresc și ascultă
lipite de coaja vreunui copac
șuierul vântului prin cătușa lunii
sau tânguirea prea multă
a unei surate care-a murit în celălalt veac.
2 aprilie 2023
Comentarii