Era ziua mea sau înserarea mea-
nu-mi mai amintesc...
Știu doar că aniversările se petreceau tot mai des
și-n amurgul liniar și firesc
căutam, poate, un înțeles:
„...mai e mult? cât oare mai am de-așteptat?”
Căci drumul cobora într-o vale de umbră
pe unde numai fiarele, tăcutele, umblă
iar pasul lor măsurat
abia de se ghicea...
Eu le-nsoțeam, ca o arătare,
în apusul de ziua mea,
pe unde nimic nu e, nici cărare.
Mergeam cu pași de felină și nu se-auzea...
iar tălpile-mi erau nevăzute, moi și ușoare.
În timp însă,
spaima întinsă înăuntru ca o lentoare
(plânset încremenit între dinți,
mângâiere cu zimți
și armură crescută pe-articulații)
îmi modela mersul și mă oprea..
.............................................................
Eram o întrebare. Eram un tren paralizat între stații.
8 mai 2023
Comentarii