Îmbrăcată în frig ca-ntr-o armură
venea către mine de altundeva.
Avea frunze vinete de gheață pe gură
și nimic nu rostea.
Chipul ei de un alb rece și etern
nimicitor
era precum varul umed și tern
care se decojește-n petale
pe fațadele caselor fără de viitor
prin mahalale.
Dar eu știam cine e. Și mai știam
că în timp ce degetu-i ascuțit îmi tăia
pe mâini, pe gât, pe față
șanțuri și tainice coridoare,
în oricare dimineață
eu deveneam sticla din ochiul de geam
unde respirația ei așeza,
floare, cu floare, cu floare
alcătuiri din brume și gheață.
20 iunie 2023
Comentarii