timpul se-nvolbura pe streșini -furtună
și-apoi șiroia cu frunze cu tot, în cascadă
nebună, nebună...
Nu voia să mă audă, nici să mă vadă.
Dar se străduia să rămână.
Mai apoi, apa crescuse până sub geam
iar fluidul inunda în valuri ritmice, tăcute
arterele lumii pe care-o știam
și potecile ne-începute.
Țin minte cum viitura mi se urcase pe mână
și cum mă gândeam
în timp ce apa, neobosită, creștea:
„Bine... și-acum, c-am fost și bătrână
de-aici înainte oare ce va urma?”
8 iunie 2023
Comentarii