În palatul lui golit de uși și fără de-acoperiș
Minotaurul adormi, culcat pe un prag.
Era foarte bătrân... era atât de bătrân
încât uitase geometria pe care fusese stăpân.
iar dinainte-i secolele treceau pe furiș.
Și mergea greu, acum. Se sprijinea în toiag.
Însă tot mai des, tot mai des
rătăcind prin cochilia lui uriașă și fără rost
simțea un foșnet nelămurit și rece în piept,
mijind ochii mâncați de albeață spre ceea ce-a fost,
întors către soarele tremurat deasupra, de neînțeles.
„...Mai târziu o să vină, cred... trebuie să-l aștept...”
Și s-a-ntâmplat... Într-o zi a căzut din cerul gălbui
un fel de înger. Căci făptura aripi minunate avea
făcute din pene lipite cu ceară bogată și grea!
Iar Minotaurul l-a recunoscut...
Venea de-acolo, dintr-o amintire de-a lui,
din dimineața când l-a privit cum se înălța
suflet al nimănui
ca un fluture peste zidurile eternului labirint
și cum plutea către depărtatele lumi de argint.
„Să te întorci acasă...” îi strigase atunci.
(mirosul de ceară în miere-nvelit
se-ntindea peste aripile lui de înger, prelungi...)
Și, după multă vreme, într-adevăr, a venit...
19 noiembrie 2023
Comentarii