Trebuia să merg în picioarele goale
până pe marginea zimțată a lumii aceste luând cu mine doar un fir de păpădie,
o umbră de ceață, tivită pe poale
și-un început de poveste.
„Poate o să răzbesc, cine știe...”
Căci era ultima zi... o dimineață alburie
se scurgea, luminând, pe uși și ferestre
când am pornit în obligata mea călătorie.
Și-am mers pe nouri, prin iarba înaltă,
am mers pe poduri, cu apa în sus
am urcat poteci împletite, celeste,
și m-am tot dus, m-am tot dus...
Spre lumea cealaltă,
acolo unde cerul era sărac, fără sori...
Și-atunci am suflat funigeii de păpădie
de s-au făcut constelații, comete și flori
rotitoare, pe bolta pustie.
Dar despre asta, cred, nimeni nu vrea să știe...
4 noiembrie 2023
Comentarii