Atât de încet urcând încât
nici nu vedeam cât drum i-a mai rămas.
Ducea cu sine o piatră sferică, grea
și niciodată nu părea să-i fie urât.
Nu o purta pe umeri, cum s-ar fi cuvenit
ci, ca pe-o comoară, în brațe-o purta.
El era, cred, un om liniștit.
„Vezi, e o femeie, chiar e o femeie-năuntru”... mi-a spus
„...iar eu am s-o ajut să iasă, când vom ajunge sus...”
Căci muntele îi stătea în față, ca o-ntrebare
dar asta nu-l împiedica să-și imagineze, să vadă,
cum ar fi să atingă creștetul lui de zăpadă
și cum ar fi să spargă piatra-mpovărătoare
eliberând făptura cu ochi cenușii...
Însă noi toți știam că degeaba tot suie.
Ea fugise demult din carapacea verzuie
și-mbătrânea acum, pe o coastă de deal, între vii.
În timp ce în oul de piatră pe care bărbatul cu-ngrijire-l purta
rămăsese, încolăcit ca un șarpe, numai drumul până la ea...
26 martie 2024
Comentarii