Avea, încrustate în piele, sub umeri,
trei păsări vii.
Și, cum stătea aplecat, puteai să le numeri:
două erau roșii, fluide ca marea
zburătăcind, ireale
una-n stânga, alta în dreapta- nestinse făclii-
și se zăreau prin transparența pielii sale
urcând și coborând, de neoprit.
Ultima, pe șira spinării, părea doar un gând rătăcit.
Precum pustiul. Sau ca depărtarea...
Ea era o pasăre albă și nu se mișca.
Oh, și suferința lui, peste poate,
în umerii cei arcuiți se ghicea:
două păsări ce se zbăteau să înoate
și încercau să iasă
ca dintr-o pâslă, ca dintr-o plasă
compactă, cu ochiurile lipite aproape...
În timp ce pasărea albă doar aștepta.
(Mai târziu însă, într-o zi,
păsările cele purpurii
au țâșnit
ca sângele dintr-o arteră crestată
iar unii oameni au spus c-au zărit
cum din umerii lui căzuți s-au deschis
două splendide aripi albe, ca-n vis...
Și destui au fost atunci acei ce-au jurat
că bărbatul cel trist, dintr-o dată
s-ar fi făcut un înger adevărat.)
2 martie 2024
Comentarii