Pe-atunci, toate-toate erau la-nceput.
Eu pășeam pe sufletul celui ostenit și pierdut
ca pe-un covor împletit din ceața lumii de-apoi.
Și-am mers cu-ngrijire, fără a zăbovi deloc,
precum în visul altcuiva -lumină vie,
gândindu-mă că pantofii mei cei albaștri și noi
ar trebui să se-audă când calc: „toc!... toc!... toc!”
în negura înaltă -stufăriș de catifea
încă nestrăbătut....
Însă nimica nu se-auzea,
căci sufletul lui era o lebădă cenușie.
În aerul nins
sufletul aceluia era, din zare în zare, întins,
singur, cuminte și mut.
12 aprilie 2024
Comentarii