M-am grăbit să plec, căci îl simțeam cum se ridică
încercând să mi se urce pe gleznă -cătușă-
și cum, scârțâind, se crăpa ca o ușă
vrând să înghită casa cea mică
aflată singură între dealuri și stele.
Pământul, flămând ca o dihanie cenușie
părea că de-o viață mă știe
și-mi adulmeca tălpile încordate
pe când mă-ndepărtam către apus, cu greu...
Dar să înțeleagă îi era peste poate
de ce în casa condamnată nu sunt și eu.
7 septembrie 2024
Comentarii