(acela părea o-ntrebare pe buzele unei fete frumoase)
apoi a desfăcut-o-ncet, în cioburi mici de lumină
exact ca pe-o după-amiază de iarnă, senină:
de-o parte a pus penele verzi, din cașmir vălurit,
apoi articulațiile, ca niște mecanismele fine,
apoi sângele cel subțire, încremenit
și, abia la sfârșit, gingașele-i oase.
Iar acum era bine:
căci ordinea părea că s-a restabilit...
De fapt, doar scheletul aripii, cel prețios
precum amprenta nervurilor unei frunze îi trebui...
Așa că deschise, rând pe rând, tubulatura de os
și sorbi aerul înghesuit în trestiile ei încă vii-
aerul amețitor mai ușor decât orice altceva,
ca o boare...
Iar omul acela își închipui
că așa și numai așa
o să reușească, până la urmă, să zboare!
16 decembrie 2024
Comentarii