Mai era un colț de pâine pe masă
și mai era o gură de vin în pahar
în seara întoarcerii sale acasă.
Dar el nu s-a apropiat.
A rămas lângă ușa din lemn
flămând și însetat,
în aerul rar,
așteptând, din altă lume, un semn...
„Aș putea să mănânc, împăcat
și aș putea setea să-mi potolesc.
Dar n-am să știu a cui e carnea din care-am mușcat
și nici al cui e sângele împărătesc
din care-am gustat.”
Astfel șezu el, în pragul ușii, între stâlpi...
Se întorsese după două mii de ani
în foișorul din Orașul Uitat,
urcând pe drumul vechi, umbrit de platani.
Simțea, parcă, un fel de durere în palme și-n tălpi
pe care nu și-o putea explica.
Își atinse cu degetele fruntea, să-și amintească
(parcă purtase pe tâmple o coroană, cândva...)
O! și atunci mâinile-i calde s-au umplut de lumină cerească!
1 iulie 2026
Comentarii