„Ia zi, îngere, mai poți?” scrisese o mână
cu degete tremurând, mi se pare,
pe zidul cu tencuială mâncată, bătrână...
Iar eu așteptam răspunsul la întrebare.
Așa că stăteam nemișcată, pândind să apară
îngerul lipsit de aripi și de minuni
care venea, precis, în oricare seară
fără să-l chem, fără să spun rugăciuni,
ca să mângâie întrebarea fluidă,
tatuată în pielea zidului viu
ca pe-o rană pe care dorea s-o închidă
până ce nu ar fi fost cu totul târziu.
cu degete tremurând, mi se pare,
pe zidul cu tencuială mâncată, bătrână...
Iar eu așteptam răspunsul la întrebare.
Așa că stăteam nemișcată, pândind să apară
îngerul lipsit de aripi și de minuni
care venea, precis, în oricare seară
fără să-l chem, fără să spun rugăciuni,
ca să mângâie întrebarea fluidă,
tatuată în pielea zidului viu
ca pe-o rană pe care dorea s-o închidă
până ce nu ar fi fost cu totul târziu.
„Ia zi , îngere, mai poți ?” aș fi vrut
să rostesc, dar nu aveam glas,
și nici buze, nici ochi – doar plămada din lut,
atât părea din mine să mai fi rămas.
În timp ce îngerul își trecea palmele pale
vrăjit, peste scriitura definitiv imprimată
înțelegând că acolo sunt tristețile sale
care n-aveau cum să se șteargă vreodată.
16 iulie 2019
Comentarii