ORFEU, SINGUR

 

Ce veselie, ce efervescență era

pe coridorul din urmă, șerpuit și bizar...

Mergeam încet.

Urme lipicioase de var
desenau istorii imposibile pe podea.

Dar muncitorii lucrau cu spor.

Și era atâta vânzoleală deodată!
voiau să termine, cred, lucrul lor
rău început...
iar asta făcea parte dintr-un coșmar cunoscut,
și dintr-o noapte mai veche de-a mea, neterminată.

Mă gândeam c-o să zbor...
-căci nu puteau să mă vadă-
pe deasupra agitației lor,
și-aș fi plutit, frumos, peste balustradă,
încetișor
ca un avion velin, din hârtie,
etaj cu etaj, atingând
pereții cu zidăria tremurând, încă vie,
și scările pietruite, pe rând...
................................................
Apoi am privit în urma mea

și-am vrut să-i vorbesc  
speriat că ea nu știe drumul acesta, poate
neomenesc.
Și nu era nicăieri. Nu era.
Iar dacă nu era ... cum să ar fi putut să m-asculte?

(Între timp, muncitorii, voioși, zideau ferestrele multe
și cavitățile ușilor toate, chiar toate...)



26 februarie 2022