Plaja era... mai știi? plaja era
ca o panglică nu mai lată decât acea resemnare
că am putea sfârși lângă marginea apei, cândva...
Așa...
puțin unduită, ca un semn de-ntrebare
mi se părea panglica de nisip care tăcea
și tăcea.
Nu puteam să mă mișc, căci orice mișcare
m-ar fi scos de pe fâșia vitală
și-aș fi pășit în apa ireală
de smoală
nemișcată, totală,
unde, se zice, suspin nu mai e și nici întristare...
Pe o parte a mea se vedea, cum îți spun, marea cea mare.
Pe când pe cealaltă parte, stătea, ca un perete,
un abur de lut
o ceață gălbuie
năruită de sete
și șuie...
De netrecut.
Căci acolo era tot ceea ce am vrut
să fie. Și nu s-a putut.
11 februarie 2022
Comentarii