cu degetele prinse-ntr-o menghină de cleștar.
Era o arătare. O nălucă doar.
căci nu se mai văzuse o astfel de făptură
cu plete de trestii și umbletul rar
cu sâni de luceferi și tălpi de mătasă
cu floare de nufăr pe umărul drept
cu piele de sopârlă, verde, solzoasă
și-un rictus de mare durere, pe gură.
........................................................
(„Ah, dar degetele, degetele mele zdrobite,
de mâhnire și de sânge tivite...”)
.........................................................
Cu toate acestea, ei știau cine e.
Și pentru ce anume venise, știau.
Căci în vase de sticlă stăteau pregătite
apa, cenușa, esențele, grâiele,
iar oficianții din umbră-ngânau
litaniile lor vechi, felurite.
...............................................................
(„Ah, dar durerea... singura mea-nsoțitoare...
numai durerea asta, fără-ncetare...”)
.............................................................
Ea era acolo ca prin magie
fiara ucisă să o învie
topind săgeata cu vârf otrăvit...
De-aceea își liberă mâna țeapănă din strânsoare
atinse leșul cu degetele-i de rouă
îi desenă pe frunte o viață nouă
și-i lăsă, în rana deschisă, suferința-i trupească...
Iar fiara, cu un geamăt prelung, s-a trezit.
Căci de-acum...de-acum... avea să trăiască
însă cu stigmatul durerii atroce, la nesfârșit.
26 septembrie 2023
Comentarii