Aripile sale, lungi și roșii
picurau, strop cu strop, pe podea... (el avea un ochi cenușiu, ca de negură rea
și un ochi minunat de albastru.)
Venea dimineața. Afară, cocoșii
vesteau viitorul dezastru,
cântau răgușit a viață și-a moarte, nebunii...
Oh, dar ce mai vultur de catifea
în odaia mea din marginea lumii!
Nemișcat, vulturul meu purpuriu
mă măsura cumpănit cu privirea
parcă îngăduindu-mi pe mai târziu
întrebările, istovirea.
Dar eu știam....
Era și el obosit. Așa că i-am întins, ca pe-o tijă
gâtul pe genunchii mei adunați
și cu grijă
am închis ochii aceia codați,
i-am întors capul în sus,
i-am mângâiat penele de mărgean...
L-am adormit.
„Am să trăiesc încă o zi, atunci”, în șoaptă mi-am spus...
Și chiar am trăit...
10 septembrie 2023
Comentarii